- English
- Magyar
- Română
Botos (also called storking, swallowing: stick-throwing)
Essence of the game:
The “leader” throws his stick into the air, and the others, standing about 20–30 meters away, try to hit the flying stick with their own throws. Whoever succeeds gets to throw next and becomes the new leader. (This game requires great skill and accurate aim. Shepherd children could in this way also learn to hit running or flying game.)
It was widespread throughout the country, with different names and slightly different rules.
Parameters (playing field, equipment, other accessories):
The playing field is a roughly 30-meter circle marked out on a large meadow or field.
A strong stick about 1 meter long, also called koszt or stake.
Number of players: at least two, but more children can participate.
Rules:
The players stand in a line and throw their sticks as far as possible in one direction. The one who throws the farthest becomes the first leader.
The leader tosses his stick into the air; the others, from a distance of 25–30 meters, try to hit the thrown, flying stake with their own stakes.
Additional notes:
The game was common among shepherd children. It required a precise, steady hand.
Origin, distribution, history:
It could be found in all regions where children tended animals.
Who played it, and where?
Children, while herding animals in the fields.
Source:
László János Hintalan, teacher
Literature: Gyula Hajdu: Collection of Hungarian Folk Games (Budapest, 1971).
Botos (gólyázás, fecskézés: bothajító)
Játék lényege: A „vezér” feldobja a botját, és a többiek kb. 20–30 méter távolságból megpróbálják dobásaikkal a repülő botot eltalálni. Akinek sikerült, legközelebb az dob, ő lesz a vezér. (Nagy ügyességet, biztos célzást kívánó játék. A pásztorkodó gyermekek ily módon a futó vagy repülő vadat is eltalálták.)
Más-más elnevezésekkel és szabályokkal országosan elterjedt volt.
Paraméterek (játéktér, játékszerek, egyéb kiegészítők): A játéktér a nagy mezőből rétből kiszakított körülbelül 30 méter alakú kör.
Kb. 1 méter hosszúságú erős bot, amit kosztnak vagy karónak is hívtak.
A játékosok száma: legkevesebb kettő, de több gyerek is játszhatja
Szabályok: A játékosok egy vonalba állnak és eldobják minél messzebbre egy irányba a botjukat. Aki a legmesszebbre dobja az az első vezér.
A vezér feldobja a botját, a többiek 25-30 méter távolságból megpróbálják a feldobott repülő karót a saját karójukkal eltalálni.
Egyéb megjegyzés: A játék a pásztor gyerekek körében elterjedt. Pontos, biztosan célzó kéz kellett hozzá.
Eredete, elterjedése, története: Minden olyan vidéken ahol a gyerekek őrizték az állatokat, megtalálható.
Kik és hol játszották? Gyerekek, a mezőn állatőrzés közben
Forrás:
Hintalan László János, tanár
Irodalom: Hajdu Gyula: Magyar népi játékok gyűjteménye (Bp., 1971).
Denumirea jocului: Aruncător de bastoane
Esența jocului:
„Liderul” aruncă bota în aer, iar ceilalți, aflați la aproximativ 20–30 de metri distanță, încearcă să lovească bățul zburător cu propriile lor aruncări. Cine reușește să îl lovească devine liderul următor. (Este un joc care necesită multă îndemânare și o țintire sigură. Copiii ciobani, în acest fel, își exersau abilitatea de a lovi vânatul aflat în fugă sau în zbor.)
Jocul a fost răspândit la nivel național, având denumiri și reguli diferite.
Parametri / Caracteristici (loc de joacă, obiecte de joc, alte accesorii):
Locul de joacă este un cerc cu diametrul de aproximativ 30 de metri, delimitat pe o pajiște.
Un băț solid, de circa 1 metru lungime, numit uneori și țăruș.
Numărul de jucători: cel puțin doi, dar poate fi jucat și de mai mulți copii.
Reguli:
Jucătorii se aliniază și își aruncă bastoanele cât pot de departe într-o direcție. Cel care aruncă cel mai departe devine primul lider.
Liderul aruncă bota în aer, iar ceilalți, de la o distanță de 25–30 de metri, încearcă să lovească țărușul aflat în zbor cu propriile lor bețe.
Cine reușește să îl lovească devine următorul lider.
Mențiuni:
Jocul era răspândit în rândul copiilor ciobani. Era necesară o mână sigură și o țintire precisă.
Origine, răspândire, istorie:
Se întâlnea în toate regiunile în care copiii păzeau animale.
Cine se jucau și unde?
Copiii, pe câmp, în timp ce păzeau animalele.
Sursă:
László János Hintalan, profesor
Literatură: Gyula Hajdu: Culegere de jocuri populare maghiare (Bp., 1971).